27.04.2013

Sarata Monteoru- o poveste cu aer antebelic ( scrisa de Marcela Marin)




 Pe vremea când pe drumurile pietruite ale Buzăului treceau carele cu boi încărcate cu calcar de Istriţa pentru a ridica poduri trainice din piatră, conace boiereşti şi biserici ocrotitoare de credinţă creştină, la numai 7 km de locul tainic unde se descoperise  “Cloşca cu puii de aur”, îşi trăia viaţa o mână de oameni harnici,  într-un sătuc ascuns la poalele estice ale Dealului Istriţa, numit Fundul Sărăţii. Erau coborâtori din faimoşii  oameni ai Bronzului care trăiseră cu 4000 de ani în urmă pe Dealul Cetăţuia ce străjuia valea Săratei şi care lăsaseră o civilizaţie strălucită numită astăzi Cultura Monteoru.

   Si poate că aceşti oameni şi-ar fi continuat viaţa arhaică aşa cum învăţaseră de la străbuni.Dar, într-o zi fericită a sosit  un tânăr Magician cu o baghetă fermecată care a îndrăgit imediat mirifica vale a Săratei. Era un tânăr frumos, cu ochi negri, plimbat pe la Paris şi ai cărui părinţi se trăgeau din vechea Eladă. Deci, şi el era un protejat al zeului Hermes, ocrotitorul comerţului la vechii greci.  La un semn, Magicianul vizionar făcu ca  petrolul din cele 1000 de puţuri ce se aflau pe dealul Păcura Mare să plece la vale spre mica rafinărie construită de el. Cisternele încărcate cu gaz plecau din gara Monteoru în portul Brăilei şi de aici spre porturile din  Marea Mediterană.
       Astfel, bagheta fermecată a tranasformat  aurul negru   într-o ladă cu bani! Ce să facă Magicianul cu atâta bănet ? Mai întâi a ridicat o biserică în mijlocul satului.  Era nevoie de  Primărie şi a făcut-o! Micul cătun se transformase peste noapte într-o renumită localitate! Unde să înveţe copiii? Imediat a ridicat o şcoală pentru băieţi şi fete! În fiecare an îi premia pe elevii silitori, apoi îi îndruma şi-i susţinea  material pentru a-şi continua studiile la şcoli înalte din centre universitare europene.
  Cum mica aşezare Sărata Monteoru era bogată şi în ape  tămăduitoare, Magicianul, ce se numea Grigore C. Monteoru,  a hotărât  să apeleze tot la bagheta fermecată!
           Imediat, o armată de constructori din Italia, Grecia, Turcia, Ungaria etc., conduşi de un renumit arhitect german, Eduard Honzik, a ridicat o mândră staţiune balneară, cu hoteluri moderne, cu bază de tratament cu  căzi din marmură, cabine cu duşuri şi tot confortul ce se impunea unei staţiuni de rang european.Uzina electrică, cinematograful, moara cu turbine, bazinele de stocare a  apei minerale, farmacia şi doctorii renumiţi au completat renumitele construcţii ale staţiunii. Bolnavii cu venituri modeste beneficiau de tratament gratuit în spitalul staţiunii balneare construit şi  întreţinut pe cheltuiala magicianului nostru.
În parcul “englezesc” iluminat feeric, muzica militară cânta melodiile epocii: valsuri vieneze, polci, mazurci dar şi melodii populare româneşti,  spre încântarea  vizitatorilor români şi străini ce veneau să-şi caute sănătatea  la Sărata Monteoru. Şi o găseau în câteva zile de tratament balnear. Nu degeaba staţiunea era cunoscută şi sub numele de Bastonul. Cei care veneau în baston, plecau bucuroşi pe picioarele însănătoşite miraculos! 
         
           In ziua inaugurării oficiale a staţiunii balneare ce va purta numele întemeietorului ei, a fost invitată crema înaltei societăţi româneşti: Familia Regală, marile familii boiereşti, moşierii din împrejurimi dar şi familia tinerei şi frumoasei soţii a magicianului. Nu a lipsit Alexandru Candiano Popescu, marele erou de la Griviţa, ministrul învăţământului, Spiru Haret cu soţia sa, Ana, consulul la Constantinopole, Dumitru Petrescu, familiile Hariton, Carp, Tissescu, Cătuneanu şi multi altii.

          Invitaţii sosiţi cu caleşti şi cupeuri luxoase, conduse de surugii în livrele pompoase, erau conduşi în parcul castelului Monteoru, unde se răcoreau cu dulceţuri, fructe proaspete şi băuturi răcoritoare,la umbra arborilor exotici aduşi de pe toate continentele. Apa fântânilor arteziene ţâşnea răcoroasă din gurile fabuloase ale personajelor mitologice sau a suavilor heruvimi. Ici, colo, dincolo de orangeriile şi serele cu flori şi legume, căprioare şi cerbi sfioşi păşteau nestingheriţi iarba mătăsoasă, iar mai sus, în terasele expuse la soarele binefăcător se legănau cele mai fabuloase fructe din livada de aur  a familiei Monteoru.

        Mai jos de biserică, apa lacului artificial, purta bărcuţe uşoare, în care doamne elegante, în rochii lungi, cu pălării cochete şi umbreluţe cu franjuri,  râdeau fericite alături de domni cu mustaţă, talie subţire şi gesturi curtenitoare. Heleşteul era populat cu peşti exotici şi gingaşe lebede cu nelipsitele numere de balet. 
       In ziua inaugurării din miez de vară, nenumăraţii teii argintii din pădurea de foioase dispusă în amfiteatrul dealurilor înconjurătoare, îşi scuturau florile cu parfum suav peste micuţa localitate transformată doar în câţiva ani într-un ţinut de basm.

               Acum putea  rivaliza cu cele mai vestite “Băi” ale vechiului continent: Karlsbad, Baden Baden, Aix les Bains, Deauville şi chiar a fost numită Micul Paradis, Perla Buzăului, Mica Elveţie.
              Aşa cum sunt toate poveştile,  unde Făt-Frumos este supus la grele încercări, aşa s-a întâmplat şi cu Magicianul nostru. Pentru el şi băieţii săi bagheta fermecată nu a funcţionat. Slăbit sufleteşte după pierderea celor doi fii, Gogu, mort la 14 ani şi  Gheorghe, tânăr student la Paris, părăseşte această lume pentru a-şi întâlni copiii. Ginerii săi,  Lascăr L. Catargiu şi dr. C. Angelescu i-au continuat opera începută. 
Ştrandul cu apă sărată era solicitat întreaga vară iar Cazinoul întrunea cele mai exigente şi rafinate gusturi, fiind comparat cu Cazinoul din Constanţa. Aici descindea protipendada vremii: politicieni, miniştri, oameni de afaceri şi moşieri. În timp ce doamnele se răcoreau pe terasa restaurantului, etalându-şi rochiile şi pălăriile aduse din voiajele de la Paris, presărând conversaţiile cu mici bârfe,  iar  domnii, între două partide de biliard sau ruletă,  puneau cu patos “ţara la cale”, fumând trabuce aduse de peste ocean.


         Aşa a fost odată ….
         Securea războiului a trecut de două ori şi peste mirifica vale a Săratei. Ţinutul de vis a lui Grigore C. Monteoru, se năruia văzând cu ochii. Un vânt aspru, un crivăţ ce sulfa din răsărit a fost picătura ce a umplut paharul. O nouă orânduire venise şi pe valea Săratei. Oamenii noii puteri, neimplicaţi sufleteşte se întrebau:  
- Pentru ce ne trebuie aceste clădiri cu ziduri groase din piatră, cu acoperişuri din cupru, ce să facem cu tablourile cu rame aurite, late de 30 – 40 de cm, cu vasele orientale înalte de un metru şi cu stucaturile uriaşe ce împodobeau pereţii, cu mobila grea  şi parcurile “englezeşti” şi “franţuzeşti”ce ne amintesc de o lume a bogaţilor?
Dar mai ales, ce să facem cu bustul de marmură a lui Grigore C. Monteoru, aşezat în mijlocul staţiunii de către urmaşi, drept recunoştinţă pentru magicianul ce ridicase un cătun la rang de staţiune europeană ?
     Jos cu toate acestea, noi suntem mai puternici decât aceste ziduri! Şi au pornit muncitoreşte la demolat!
    Parcă nimic nu se potriveşte mai bine pentru sfârşitul poveştii noastre decât basmul Tinereţe fără
 bătrâneţe şi viaţă fără  de moarte, în care Făt-Frumos sau Grigore C. Monteoru în basmul nostru,  întorşi acasă din  tărâmul fericirii,  nu mai găsesc  nimic din tot ce  lăsaseră  odinioară.
     Dar cum speranţa moare ultima, acum se ivesc zori mai buni şi pentru acest colţ de ţară. Oameni de suflet, veniţi din alte părţi ale ţării  îndrăgind  acest colţ de rai,  dau speranţa că uniţi vor reuşi să renască mica localitate din propria-i cenuşă aidoma păsării Phoenix.