Pe
vremea când pe drumurile pietruite ale Buzăului treceau carele cu boi încărcate
cu calcar de Istriţa pentru a ridica poduri trainice din piatră, conace
boiereşti şi biserici ocrotitoare de credinţă creştină, la numai 7 km de locul tainic unde se
descoperise “Cloşca cu puii de aur”, îşi
trăia viaţa o mână de oameni harnici,
într-un sătuc ascuns la poalele estice ale Dealului Istriţa, numit
Fundul Sărăţii. Erau coborâtori din faimoşii
oameni ai Bronzului care trăiseră cu 4000 de ani în urmă pe Dealul
Cetăţuia ce străjuia valea Săratei şi care lăsaseră o civilizaţie strălucită
numită astăzi Cultura Monteoru.
Si
poate că aceşti oameni şi-ar fi continuat viaţa arhaică aşa cum învăţaseră de
la străbuni.Dar, într-o zi fericită a sosit
un tânăr Magician cu o baghetă fermecată care a îndrăgit imediat
mirifica vale a Săratei. Era un tânăr frumos, cu ochi negri, plimbat pe la Paris şi ai cărui părinţi se
trăgeau din vechea Eladă. Deci, şi el era un protejat al zeului Hermes, ocrotitorul
comerţului la vechii greci. La un semn,
Magicianul vizionar făcu ca petrolul din
cele 1000 de puţuri ce se aflau pe dealul Păcura Mare să plece la vale
spre mica rafinărie construită de el. Cisternele încărcate cu gaz plecau din
gara Monteoru în portul Brăilei şi de aici spre porturile din Marea
Mediterană.
Astfel, bagheta fermecată a tranasformat
aurul negru într-o ladă cu bani!
Ce să facă Magicianul cu atâta bănet ? Mai întâi a ridicat o biserică în
mijlocul satului. Era nevoie de Primărie şi a făcut-o! Micul cătun se
transformase peste noapte într-o renumită localitate! Unde să înveţe copiii?
Imediat a ridicat o şcoală pentru băieţi şi fete! În fiecare an îi premia pe
elevii silitori, apoi îi îndruma şi-i susţinea
material pentru a-şi continua studiile la şcoli înalte din centre
universitare europene.
Cum
mica aşezare Sărata Monteoru era bogată şi în ape tămăduitoare, Magicianul, ce se numea Grigore
C. Monteoru, a hotărât să apeleze tot la bagheta fermecată!
Imediat, o armată de constructori din
Italia, Grecia, Turcia, Ungaria etc., conduşi de un renumit arhitect german,
Eduard Honzik, a ridicat o mândră staţiune balneară, cu hoteluri moderne, cu
bază de tratament cu căzi din marmură,
cabine cu duşuri şi tot confortul ce se impunea unei staţiuni de rang european.Uzina
electrică, cinematograful, moara cu turbine, bazinele de stocare a apei minerale, farmacia şi doctorii renumiţi
au completat renumitele construcţii ale staţiunii. Bolnavii cu venituri modeste
beneficiau de tratament gratuit în spitalul staţiunii balneare construit
şi întreţinut pe cheltuiala magicianului
nostru.
În parcul “englezesc” iluminat feeric, muzica
militară cânta melodiile epocii: valsuri vieneze, polci, mazurci dar şi melodii
populare româneşti, spre încântarea vizitatorilor români şi străini ce veneau
să-şi caute sănătatea la Sărata Monteoru.
Şi o găseau în câteva zile de tratament balnear. Nu degeaba staţiunea era
cunoscută şi sub numele de Bastonul. Cei care veneau în baston, plecau bucuroşi
pe picioarele însănătoşite miraculos!
In ziua inaugurării oficiale a staţiunii balneare ce va purta numele
întemeietorului ei, a fost invitată crema înaltei societăţi româneşti: Familia
Regală, marile familii boiereşti, moşierii din împrejurimi dar şi familia
tinerei şi frumoasei soţii a magicianului. Nu a lipsit Alexandru Candiano
Popescu, marele erou de la
Griviţa, ministrul învăţământului, Spiru Haret cu soţia sa,
Ana, consulul la
Constantinopole, Dumitru Petrescu, familiile Hariton, Carp, Tissescu, Cătuneanu şi multi altii.
Invitaţii sosiţi cu caleşti şi cupeuri luxoase, conduse de surugii în
livrele pompoase, erau conduşi în parcul castelului Monteoru, unde se răcoreau
cu dulceţuri, fructe proaspete şi băuturi răcoritoare,la umbra arborilor
exotici aduşi de pe toate continentele. Apa fântânilor arteziene ţâşnea
răcoroasă din gurile fabuloase ale personajelor mitologice sau a suavilor
heruvimi. Ici, colo, dincolo de orangeriile şi serele cu flori şi legume,
căprioare şi cerbi sfioşi păşteau nestingheriţi iarba mătăsoasă, iar mai sus,
în terasele expuse la soarele binefăcător se legănau cele mai fabuloase fructe
din livada de aur a familiei Monteoru.
Mai jos de biserică, apa lacului artificial, purta bărcuţe uşoare, în
care doamne elegante, în rochii lungi, cu pălării cochete şi umbreluţe cu
franjuri, râdeau fericite alături de
domni cu mustaţă, talie subţire şi gesturi curtenitoare. Heleşteul era populat
cu peşti exotici şi gingaşe lebede cu nelipsitele numere de balet.
In ziua inaugurării din miez de vară, nenumăraţii teii argintii din
pădurea de foioase dispusă în amfiteatrul dealurilor înconjurătoare, îşi
scuturau florile cu parfum suav peste micuţa localitate transformată doar în
câţiva ani într-un ţinut de basm.
Acum putea rivaliza cu cele mai
vestite “Băi” ale vechiului continent: Karlsbad, Baden Baden, Aix les Bains,
Deauville şi chiar a fost numită Micul Paradis, Perla Buzăului, Mica Elveţie.
Aşa cum sunt toate
poveştile, unde Făt-Frumos este supus la
grele încercări, aşa s-a întâmplat şi cu Magicianul nostru. Pentru el şi
băieţii săi bagheta fermecată nu a funcţionat. Slăbit sufleteşte după pierderea
celor doi fii, Gogu, mort la 14 ani şi Gheorghe,
tânăr student la Paris,
părăseşte această lume pentru a-şi întâlni copiii. Ginerii săi, Lascăr L. Catargiu şi dr. C. Angelescu i-au
continuat opera începută.
Ştrandul cu apă sărată era solicitat întreaga vară
iar Cazinoul întrunea cele mai exigente şi rafinate gusturi, fiind comparat cu
Cazinoul din Constanţa. Aici descindea protipendada vremii: politicieni,
miniştri, oameni de afaceri şi moşieri. În timp ce doamnele se răcoreau pe
terasa restaurantului, etalându-şi rochiile şi pălăriile aduse din voiajele de la Paris, presărând
conversaţiile cu mici bârfe, iar domnii, între două partide de biliard sau
ruletă, puneau cu patos “ţara la cale”,
fumând trabuce aduse de peste ocean.
Aşa a fost odată ….
Securea războiului a trecut de două ori şi peste mirifica vale a
Săratei. Ţinutul de vis a lui Grigore C. Monteoru, se năruia văzând cu ochii.
Un vânt aspru, un crivăţ ce sulfa din răsărit a fost picătura ce a umplut
paharul. O nouă orânduire venise şi pe valea Săratei. Oamenii noii puteri,
neimplicaţi sufleteşte se întrebau:
- Pentru ce ne trebuie aceste clădiri cu
ziduri groase din piatră, cu acoperişuri din cupru, ce să facem cu tablourile
cu rame aurite, late de 30 – 40 de cm, cu vasele orientale înalte de un metru
şi cu stucaturile uriaşe ce împodobeau pereţii, cu mobila grea şi parcurile “englezeşti” şi “franţuzeşti”ce
ne amintesc de o lume a bogaţilor?
Dar mai ales, ce să facem cu bustul de marmură
a lui Grigore C. Monteoru, aşezat în mijlocul staţiunii de către urmaşi, drept
recunoştinţă pentru magicianul ce ridicase un cătun la rang de staţiune
europeană ?
Jos
cu toate acestea, noi suntem mai puternici decât aceste ziduri! Şi au pornit muncitoreşte
la demolat!
Parcă nimic nu se potriveşte mai bine pentru sfârşitul poveştii noastre
decât basmul Tinereţe fără
bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, în care Făt-Frumos sau Grigore C.
Monteoru în basmul nostru, întorşi acasă
din tărâmul fericirii, nu mai găsesc
nimic din tot ce lăsaseră odinioară.
Dar
cum speranţa moare ultima, acum se ivesc zori mai buni şi pentru acest colţ de
ţară. Oameni de suflet, veniţi din alte părţi ale ţării îndrăgind
acest colţ de rai, dau speranţa
că uniţi vor reuşi să renască mica localitate din propria-i cenuşă aidoma
păsării Phoenix.
